Feeds:
Articole
Comentarii

Posts Tagged ‘Patapievici’

Iata ca revin pe blog dupa o pauza lunga si binevenita. Am vrut sa revin cu mai multe ocazii, insa de fiecare data mi se parea ori ca s-au intamplat prea multe lucruri si nu le pot sintetiza pe toate intr-un singur post, ori ca se intampla incontinuu acelasi lucru si nu mai are rost sa scriu despre el. Am incercat de mai multe ori sa ma motivez cu elucubratiile unor autori pe care i-am comentat adesea, insa nu prea mai rezist psihic pana la capatul acestor articole, intr-atat mi se par de absurde si nocive.

Patapievici, pe care nu il mai citisem de o luna, dintr-un soi de donquijotism exasperant, continua rafuiala dumisale cu presa, fiind mai nou si primul psihiatru al natiei, dupa modelul Basescu – primul virusolog national. Astfel aflu cu stupoare ca, in conformitate cu diagnosticul patapixician,  sunt o depresiva paranoica, curat-murdar, si una si cealalta, simultan. Lasand la o parte faptul ca, dupa demni de spanzurat, Patapievici ne face si bolnavi mintal, constant amuzata ca megalomania si mania persecutiei (ambele fiind fatete ale paranoiei) nu ii sunt de loc straine domnului Patapievici. Bine ascuns sub umbrela ocrotitoare a identificarii cu audienta, acesta imagineaza o distopie mai sinistra decat ar fi putut gandi insusi Orwell, in care o mana de realizatori tv dreseaza si subjuga un popor intreg, reducandu-l intelectual la un nivel subuman, si inducandu-i, conform expertizei psihiatrice patapixiciene,  o depresie agresiva.  Filozoful-doctor nu ezita sa profite de actualitatea gripei porcine si ne dumireste cum sistemul nostru imunitar este compromis de acest virus propagat de o mana de realizatori tv nerusinati, virus care ne umple de ura si ne face sa ne dorim  moartea. Lasand la o parte monumentala absurditate a textului,  macabra viziune filozofico-polititica a editorialistului, despre un final in care ne sinucidem sau ne omoram intre noi covarsiti de ura si de virusul televiziunilor, reuseste sa depaseasca in incrancenare chiar si perspectivele funeste intrezarite de amicul Cartarescu. Cand eram mica, Vadim Tudor ameninta ca, atunci cand va ajunge presedinte, va spanzura toti tradatorii patriei de turla Bisericii Negre. Aceasta imagine mi-a ramas tocmai din cauza violentei si smintelii ei. Cred ca Patapievici a reusit sa-l depaseasca pe Vadim atat in violenta, cat si in sminteala.

Fire dubitativa, Cartarescu nu se dezice, iar in editorialul de saptamana aceasta il gasim contrariat de problemele curente ale tarii. Prins intre un Basescu pe care l-a iubit si un Parlament pe care nu il poate respinge, scriitorul indreapta, ca de obicei, dilema catre neant, intrebandu-se retoric unde o fi iesirea din criza? Distantandu-se din ce in ce mai ferm de colegii sai de la Humanitas,  Cartarescu e usor hazliu si adopta tabuul „intelectuali basescieni”, incercand sa se plaseze astfel cumva in afara cercului lor. Din pacate, apropierea sa de PNL e mult prea tarzie iar dansul, lipsit de credibilitate. Nu te poti sinucide sistematic timp de cativa ani buni, sperand ca apoi sa renasti precum pasarea Phoenix din propria cenusa. Iar noi nu suntem cu totii amnezici, unii dintre noi isi amintesc foarte bine.

De remarcat articolul Alinei Mungiu-Pippidi, De ce premiul Hertei Muller nu e si al nostru. Nici Eugen Ionescu nu e al nostru. Nici Brancusi nu e al nostru. Nici studentii aceia de la facultatile de top din Vest nu sunt ai nostri. Al nostru e un lucru la care noi am contribuit direct. A ne mandri cu suferintele cuiva pe teritorul Romaniei e cel putin absurd. Contributia la care ma refer trebuie sa fie pozitiva, altfel, nu-i asa, nu te poti mandri cu ea.

Reclame

Read Full Post »

La indrumarea lui Lilick, am citit in Cotidianul un articol de-a dreptul innebunitor pe care nu stiu cum l-am ratat! Anul trecut, intelectualii oranj „s-au solidarizat” si au organizat o sindrofie la Intercontinental unde s-au vaitat de campaniile de presa ale celor 3 D, cum spun dansii – adica denigrare, demonizare si demolare.

Sunt usor amuzata si ingrozita! Ma amuza lipsa de tact, de intuitie, de logica, de control. Si acea scapare freudiana a domnului Tismaneanu, care spune ca nu mai vrea sa fie „demonizat” prin eticheta  „intelectualul lui Basescu”. Asadar, intelectualul lui Basescu = demonizare. Dansul confera o conotatie malefica acestei constructii, nu eu! Ma ingrozesc in schimb impertinenta, minciuna, vaicareala, ticalosenia, si, de ce nu, reaua-vointa a acestor oameni. Patapievici ne reprosa noua tocmai ceea ce a incercat el, dar nu i-a iesit – suprapunerea unui stigmat peste un argument de obiecţie. Iar argumentul este făcut raţional tocmai ca stigmatul să pară credibil.

De ce continui sa ma infiorez? Pentru ca as vrea sa vad repere in aceasta societate, sa vad un spirit critic viguros, nu straveziu si influentabil ca al domnului Plesu, nu prefacut ca al domnului Patapievici, nu inexistent ca al domnului Tismaneanu.

In urma acestei sindrofii, inteleg ca domnii mai sus mentionati au ajuns la un asemenea stadiu de disperare, incat s-au decis sa faca un brainstorming pentru a intelege „care sunt mecanismele”. Aroganta dansilor pare infinita si este sugerata de insasi denumirea intalnirii -” Cultură, politică şi mass-media: Campania împotriva intelectualilor în viaţa publică românească”. In primul rand, critica nu este adusa impotriva intelectualilor, acesta din urma fiind un termen generic care nu defineste strict grupul de la Neptun si distinsii lor prieteni. In al doilea rand, numai din infumurare ar putea crede acesti domni ca detin monopolul asupra termenului. Nu exista nici o campanie impotriva intelectualilor in general, exista critica impotriva unor persoane, intelectuali si neintelectuali. Exista critica unor mentalitati, unor luari de pozitie, unor situatii de fapt. In al doilea rand, motivul pentru care dansii sunt singurii intelectuali vizibili din viata publica este ca au reusit sa se impuna unul pe celalalt, sa-si imparta autoritatea intre dansii, fiind de asemenea investiti cu aceasta autoritate exagerata de catre Traian Basescu, adica au devenit mici guru locali, in fata carora multimea mediocra trebuie sa se prosterneze. Orice critica este din start imposibila, caci ei singuri detin cheile intelectualitatii si nu mai vor sa le dea nimanui. Au creat un cerc inchis al intelectualitatii, la care nimeni nu are acces daca nu trece mai intai prin etapele purificatoare de initiere, care incep, se pare, la ICR. Astfel reusesc sa-si asigure continuitatea prin progeniturile ICRului, de tipul lui Cristian Neagoe, care poarta de asemenea stigmatul emisiunii Siteza Zilei.

„Armele” la care au ajuns sa recurga acesti intelectuali oranj nu mai pot uimi pe nimeni. Prin editorialul de acum doua zile, Patapievici a incercat sa intoarca criticile impotriva tuturor. Exploatand o idee a lui Popper de acum 15 ani (si denaturandu-i sensul), a incercat sa demonstreze ca mogulii de televiziune nu sunt doar inamicii lui Basescu, ci sunt inamicii tuturor, inclusiv ai copiilor nostri.

Singura opozitie care mai exista acum este aceea a unei parti a presei. Ceea ce vor portocaliii e sa ii inchida gura. Este simplu si evident, si nici o sindrofie nu poate ascunde asta.  Revolta e sincera, viscerala, necumparata pentru ca se ofera singura (sunt mii de oameni care ar vorbi gratuit despre defectele lui Traian Basescu), incepe sa devina o forta, incepe sa zgaltaie turnul de carti de joc din varful careia tuna si fulgera intelectualii lui Basescu. Pana deunazi, acea parte a presei care i se opune lui Traian Basescu era ridiculizata de cate un intelectual portocaliu (niciodata de toti simultan), era dicreditata si demonizata exact cum se simte Patapievici acum. Intre timp, armata de pedelei a inceput sa se subtieze, cititorii editorialelor acestor distinsi domni au inceput sa simta subrezenia argumentelor, iar dansii au inceput sa stranga randurile, eroic, in jurul lui Traian Basescu.

Read Full Post »

Aflu cu bucurie ca, in sfarsit, se unesc si alti intelectuali (pentru unii sunt intelectuali mai vechi plus intelectuali mai noi, pentru mine sunt toti noi :P) decat aceia pe care ni i-a bagat pe gat Basescu, pentru un alt scop decat bunastarea si ratingul actualului presedinte. Majoritatea a ramas in societatea civila, nu a trecut de partea cealalata a baricadei precum Mihaies sau Patapievici,despre al carui text voi discuta, bineinteles, in postarea acesta.

Ma tem ca voi fi „inregimentata” drept critic la adresa lui Patapievici, dat fiind faptul ca in ultima vreme i-am comentat toate editorialele. Dar Dumnezeule, este atat de facil! Editorialul din aceasta saptamana este, normal, despre televiziune si influenta ei teribila asupra oamenilor. Iceristul invoca un studiu facut asupra copiilor din SUA acum 16 ani. Concluzia acelui studiu este ca, intr-o saptamana, copii urmaresc programele TV timp de 40 de ore, iar cu familia petrec doar 32. Profesorul Cartarescu l-ar contrazice, ba chiar i-ar spune ca a ramas mult in urma cu informatia, caci  de multi ani nu isi mai petrec copiii timpul in fata televizorului. Acum sunt cyborgi isterizati si isi petrec timpul in fata calculatorului, jucand World of Warcraft!

Intr-o epoca tehnologizata, o epoca in care informatia circula cu viteza luminii, domnul Patapievici isi intemeiaza teoria pe un studiu facut inaintea instalarii monopolului calculatoarelor si internetului. Izul demodat al acestui articol este depasit doar de monotonia dezvaluirilor vis a vis de televiziune. As zice chiar ca presedintele i-a insuflat aseara domnului Patapievici acest tip de discurs fara variatii. Editorialistul ne insira in continuare revelatiile deceniului trecut despre televiziune si ne promite ca va aplica modelul descris acum 15 ani de Karl Popper la televizunile noastre de astazi. Spre a intari autoritatea celor conturate, Patapievici ne ofera si resursele consultate intru conceperea prezentului si viitorului articol. Cea mai relevanta mi se pare „Lectia acestui secol” a lui Popper, probabil reeditata in 1998 , caci Popper a murit in ’94. Titlul mi se pare destul de lamuritor, este vorba despre secolul trecut, care s-a incheiat acum aproape 9 ani.

E cel putin riscant sa incerci sa aplici pe o situatie contemporana, „modelul” sau parerile unui om, chiar si filozof, care a murit acum 15 ani si a ratat marile transformari ale sfarsitului si inceputului de mileniu. Poate in alt context 15 ani nu reprezinta mult, insa aici e vorba de circuitul informatiei, de noile medii care s-au afirmat si al caror impact Karl Popper probabil doar il banuia. Patapievici preia aceste pareri si incearca sa le manevreze in asa fel incat sa ajunga la fraza cheie a intregului editorial: „Am spus atunci – şi continuu s-o cred şi azi – că avem totuşi nevoie de cenzură”. Acestea sunt de fapt gandurile lui Patapievici, si nu sunt intamplatoare. Ele sunt exprimate pe fondul situatiilor conflictuale pe care domnul Patapievici si le-a generat in jurul sau, si din care acum nu mai poate iesi. Cum nu este in stare, sau nu doreste sa aplaneze conflictele, intelectualul oranj a trecut de la inversunarea din editorialul precedent la pretinsa detasare din articolul acestei saptamani, unde incearca sa generalizeze atacul sau la adresa presei (in realitate destul de unilateral).

Reiau observatia ca demersul acesta, adica atacul unui demnitar impotriva presei,  este in contradictie cu principiile democratice, cu libertatea presei despre care aiura aseara Basescu, cu asa-zisul anticomunism al domnului Patapievici.

Read Full Post »

Update: Cred si sper ca domnul Patapievici a atins apogeul deraierii dumnealui. Articolul de astazi este de departe cea mai mare nazdravanie pe care am citit-o vreodata.  A reusit sa-l intreaca pe domnul Cartarescu!

In ultima perioada, domnul Patapievici isi asuma, alternativ, 2 personalitati – aceea de comandant al plutonului de executie (morala) a neamului, precum si aceea de instanta morala suprema a neamului. Din aceste doua ipostaze, demnitarul redacteaza succesiv editoriale pentru EVZ. In aceasta saptamana, domnul Patapievici este instanta morala suprema si dilema dumisale suna asa: Este Traian Băsescu un scelerat?. Intrebarea poate fi pusa, in cel mai bun caz, de un individ care traieste de 20 de ani intr-o profunda negatie.

Ca model pentru intretinerea acestei dileme (care, intre noi fie vorba, nu este o dilema reala – domnul Patapievici isi raspunde singur in subtitlu – Singurul cetăţean român căruia i se refuză prezumţia de nevinovăţie şi pentru care funcţionează în mod sistematic prezumţia de criminalitate este şeful statului), editorialistul propune contextul festivalului George Enescu, unde ministrul Culturii a emis cateva balbe, dintre care singura memorabila este despre Traian Basescu, primita de altfel cu huiduieli de publicul meloman. Evident ca, in viziunea domnului Patapievici, blamabil este publicul care a indraznit sa reactioneze negativ (aici filozoful are o recadere in personalitatea comandantului de pluton),  sa fie necioplit si golanesc (!!!), iar nu domnul Paleologu a caruit romgleza probabil a stupefiat muzicianul pe care tocmai il decora din partea lui Traian Basescu.

Domnul Patapievici continua vehement pe aceeasi linie, impartind populatia Romaniei in agreabili si neagreabili, in functie de sentimentele noastre vis a vis de Basescu. Scriitorul isi pune dubitativ intrebarea  – Oare am innebunit cu totii? urmata, desigur, de o rectificare tot printr-o intrebare – dansul nu a innebunit pentru ca intelege ce se intampla, atunci Cine a innebunit?

(Pentru a adauga un plus de umor, aceste intrebari retorice ale domnului Patapievici imi amintesc de intrebarile eului liric arghezian in Duhovniceasca –  Cine umbla fara lumina,
Fara luna, fara lumanare
Si s-a lovit de plopii din gradina?
Cine calca fara somn, fara zgomot, fara pas,
Ca un suflet de pripas?
Cine-i acolo? Raspunde!
De unde vii si ai intrat pe unde?
, tehnica aceasta fiind desfiintata foarte interesant de Eugen Ionescu in NU :))

Concluzia, deloc innoitoare, cum ca actualul presedinte e detestat pe nedrept este  accentuata (prin maniera deja celebra a domnului Patapievici de a limita notiunile la sensurile proprii si de a le largi sfera semantica atat cat pofteste in functie de capriciul dumnealui) de incompleta delimitare a cuvintelor „scelerat” si „fapta gravisima”. Astfel, conform unui rationament naucitor, daca Traian Basescu nu se face vinovat de crima sau viol, este huiduit pe nedrept.  Precum domnul Cartarescu, demnitarul editorialist ii recunoaste totusi presedintelui cateva defecte neglijabile – poate inabil, in unele situatii inadecvat, a ratat niste ocazii, s.a. m.d.

Foarte previzibil, Patapievici aplica imediat „masura Udrea” si semnaleaza ca se cauta cu indarjire incadrarea penala a presedintelui. Astfel, problema este ca lui Traian Basescu nu i s-a acordat prezumtia de nevinovatie. La fel ca in cazul distinsei avocate, mecanismul juridic il eludeaza complet pe domnul director al ICR.  Pentru a exista prezumtia de nevinovatie, trebuie intai sa existe suspiciunea comiterii unei infractiuni. Ori suspiciunile s-au adunat de-a lungul a 5 ani, iar noi nu avem autoritatea sa-l anchetam pe presedinte. Intr-adevar, ce frustrare!

Paradoxul patapievician este nul pentru ca el de fapt  nu exista. Stim foarte bine de ce il repudiem pe Traian Basescu, ceea ce ne lipseste este un tablou complet al ilegalitatilor pe care le-a comis, ori acesta nu poate fi construit decat in cazul unei anchete obiective a activitatilor sale, ceea ce nu se va intampla vreodata.

Exact ca in scheciul despre elevul care a invatat o singura lectie la biologie si incearca sa lege orice de aceasta, Patapievici inchide cercul si concluzioneaza socratic ca doar ura ne poate determina sa-l consideram scelerat pe Traian Basescu (iar castravetele face parte din familia curcubitaceelor si contine 90% apa). Diletantismul in ale psihologiei ii compromite si mai tare scriitura, doar pentru ca domnul Patapievici sa se anuleze total in ultimele doua paragrafe despre uneltirea, demna de benzile desenate, a televiziunilor si mogulilor impotriva poporului. Iata cum totul capata sens, castravetele este raspunsul tuturor intrebarilor si mogulii sunt motivul pentru care numele presedintelui a fost huiduit la festivalul Enescu!

Read Full Post »

De cand se discuta la Antena 3 despre peripetiile domnului Patapievici cu si despre banii publici, demnitarul, recent devenit justitiar suprem al poporului, face reclamatii peste reclamatii la CNA. Ce anume ar vrea sa vada cenzurat si amendat? Fireste, ce considera domnul Patapievici, in delirul sau, ca lezeaza interesul public.

Cateva cuvinte cheie sunt mentionate ca fiind absolut cenzurabile: prost, dusman al neamului, obsedat sexual. Cenzurabil este de asemenea orice stabileste domnul Patapievici in aiurarea dumisale ca reprezinta dezinformare, trunchiere a declaratiilor, si “asasinat moral”, toate, evident, in legatura cu persoana Patapievici si institutia patronata de aceasta. Intrebarea fireasca este cum cenzurezi o declaratie trunchiata altfel decat trunchiind-o si mai mult, ceea ce ar anula scopul invocat initial? Astfel, domnul Patapievici vrea sa obtina o tara in care toata lumea este de acord cu dansul nu pentru ca ar avea dansul dreptate, ci pentru ca nimeni nu are dreptul sa i se opuna.

Demnitarul Patapievici are o problema de asemenea cu emisiunea News Magazine, in care s-a discutat prin telefon cu domnul Radu Portocala despre reclama la Volvo din paginilile cumparate de ICR in Figaroscope. Nu stim ce anume semnaleaza CNA-ului in aceasta privinta si asteptam lamuriri. De asemenea, nu si-a trimis un bun vorbitor in apararea domniei sale – Visan nu avea habar despre ce e vorba, si il asculta pe domnul Portocala cu o privire absolut tampa care vadea efortul intelectual de a rasni ce aude. Ma intreb ce spera domnul Patapievici cand este aparat la televizor de-alde Hoara, Visan & co.

Il percep totusi indeajuns de scos din sarite incat incerca pe toate caile sa pareze valul de lovituri care il coplesesc. Iritarea momentana a domnului Patapievici are potentialul de a se transforma in disperarea de a fi facut knock-out, sper eu, intr-un viitor apropiat.

Spre deosebire de artificiile lansate de dumnealui prin care nadajduia sa obtina antrenarea CNA-ului si intimidarea televiziunii Antena 3, afacerile cu Figaroscope si Ministerul Turismului ridica probleme reale despre bani publici. Altfel spus, inainte de a fi asasinat moral de Mircea Badea, domnul Patapievici a tras niste tunuri deosebit de concrete prin care presupun ca si-a asigurat o viata usoara si dupa ce iese la pensie.

Nu il intreaba nimeni pe domnul Patapievici despre modul in care a mitraliat moral poporul roman in nenumarate randuri. Mi se pare uimitor ca un auto-declarat anticomunist prefera sa reclame o televiziune care functioneaza liber si conform principiilor democratice, decat sa demonteze simplu si eficient speculatiile care se fac, daca acestea sunt gresite. Mi se pare de asemenea aiuritor ca un demnitar sa ia masuri impotriva presei si sa alimenteze conflicte cu cetateni obisnuiti. Acest mod de operare este dobandit via Elena Udrea din vechea intelepciune pedelista. Probabil exista vreun ritual initiatic prin care se paseaza meteahna tuturor acolitilor lui Traian Basescu.

Read Full Post »

Motto: There is no such thing as a moral book or an immoral book. Books are well written or badly written. That is all.

Oscar Wilde


Andrei Badin ne aduce la cunostinta un text semnat de HRP si aparut in Plai cu Boi.

Citind textul lui Patapievici care, spre deosebire de Povestea Povestilor a lui Ion Creanga, nu e haios si nu are morala, mi-am dat seama ca, desi exista in literatura un anumit stil liber, Apollinaire a scris Amorurile unui Hospodar si a gasit un munte de sinonime pentru penis… Patapievici in schimb atat a putut sa gaseasca – denominativul popular pentru organul sexual masculin – cuvant pe care il repeta de mai multe ori in textul sau. Creativitatea dumnealui este limitata la vulgaritati ordinare care nu ating acea sublimare pe care conta autorul.

La Apollinaire, Henry Miller, Bruckner, Houellebecq, si alti scriitori care au lasat pudibonderia la o parte,  limbajul licentios este un mijloc, nu un scop in sine. Cuvintele respective au un rol in mesajul textului.  Vulgaritatea acceptata si promovata de Patapievici  este doar gratuita si pare a fi defularea unui individ care simte ca in mod normal se autocenzureaza prea mult.

Literatura erotica nu reprezinta nimic daca nu vizeaza si altceva decat limbajul in sine, daca nu are intotdeauna un sens implicit (moralizator-Burckner, umoristic-Apollinaire). Altfel, literatura erotica este ca pictura de gang care infatiseaza nuduri. Dar nudurile de gang nu au nimic de-a face cu pictura lui Goya, a lui Modigliani ori a lui Lucian Freud. Nu emotioneaza, nu transmit, ci sunt doar obscenitati.

Read Full Post »

gun-to-headDomnul Cartarescu spune ca ii este greu sa defineasca conceptul de resentiment in ciuda naturii sale primitive. O scurta cautare in DEX poate elucida misterul. Resentiment este definit astfel: sentiment ostil față de cineva, pornire împotriva cuiva provocată de amintirea neplăcerilor suportate. Prin urmare, pentru a avea resentimente fata de cineva, trebuie sa fi suportat neplaceri din cauza acelei persoane sau chiar provocate direct de acea persoana, zice DEX-ul. Psihologia ne arata ca resentimentele apar atunci cand ne simtitm nedreptatiti si ca, spre deosebire de ura si dispretul care sunt directionate catre egalii si respectiv inferiorii nostri, resentimentele se indreapta catre cineva cu ascendenta asupra noastra. Altfel spus, avem resentimente atunci cand identificam o persoana sau o entitate ca fiind motivul frustrarii noastre.

Cartarescu preia teza deja dezbatuta in mai multe capitole de Patapievici si, in incercarea dumnealor de a ne convinge cu orice pret ca suntem un popor uracios, cei doi elaboreaza o intreaga arhitectura a urii in care individul obisnuit este o simpla „rotita in sistem”, complet golit de ratiune si, evident, fara liber arbitru. Ba mai mult, Cartarescu sugereaza ca resentimentul ar fi o traire primitiva, insa bazata pe o supragonflare a eului si a valorii personale, ori aceste doua aspecte nu prea sunt compatibile. Cred ca am invatat cu totii in scoala generala de la Descartes ca self-awareness-ul este atributul prim al gandirii inteligente. Nu mai are rost sa insist cu neglijentele de acest tip, am stabilit de nenumarate ori ca domnul Cartarescu are un stil haotic si nebulos, precum universul.

In paragraful urmator, Cartarescu face cel mai mare deserviciu pe care l-ar putea face vreodata societatii romanesti. Acela de a ne spune ca nu trebuie sa avem constiinta nationala. Ca nu trebuie sa credem ca suntem buni si ca avem dreptul moral de a primi de la societate ceea ce ne dorim si meritam. Ori, tocmai acesta este motivul pentru care popoarele vestice sunt mai bune decat noi. Pentru ca la ei exista o constiinta a necesitatilor comune care ii determina pe oameni sa-si apere standardele, sa nu se lase calcati in picioare de politicieni ca doamna Udrea, de hulitori ai acestui popor (ca domnul Patapievici care ne crede patibulari si plini de ura).  Un popor vestic este unit de idealuri comune care daca se implinesc, deschid calea catre implinirea idealurilor individuale. Fara a avea acel minimum necesar de respect, bunastare, senzatie de apartenenta, omul nu se poate dezvolta sanatos si armonios. Ori asta e problema de fond la noi, este ingreunata evolutia normala a omului. Se intalnesc tot felul de oprelisti – invatamantul care nu promoveaza valori, descurajarea meritocratiei si incurajarea nepostimului, favoritismul, nesiguranta sociala, nesiguranta financiara, coruptia la toate nivelele (de la administratorul scarii de bloc la inaltii demnitari ai statului) impostura din sistemele de conducere ale statului, absenta statului de drept, falsificarea adevarului, absenta modelelor reale, neputina societatii civile, absenta liderilor, proasta gestionare si deturnarea banului public, s.a.m.d. Toti acesti factori si inca multi altii frustreaza individul, ii creeaza o senzatie de imposibilitate exasperanta. Nu ura ne va distruge, ci blazarea.

Ori Cartarescu, prin indemnurile sale la inabusirea poate a ultimului elan de care suntem in stare foarte multi dintre noi inainte de a abandona corabia, ne handicapeaza. In loc sa ne sugereze solutii, alternative la dezastrul pe care il traim, distinsii intelectuali, mintile luminate ale acestui popor ne spun ca nu meritam nimic, ca avem deja prea mult, ca suntem plini de ura de dragul urii, ca suntem dusmanosi intre noi fara motiv. Vesticul, obisnuit cu standarde bine definite, cu o ierarhie clara a criteriilor dupa care isi ghideaza viata, este senin si vede lucrurile limpede. Atunci are puterea sa se revolte, sa sara in apararea bunastarii sale daca aceasta este periclitata. E vorba de un instinct de protejare natural si propriu tuturor. Capacitatea unui popor de a se revolta este esentiala pentru existenta bunastarii intr-un stat. Clasa politica trebuie sa traisca in permanenta cu ideea ca daca nu face ce trebuie, suporta nu doar oprobriul public, ci revolta concreta a populatiei. Individul se poate revolta numai daca are bine definita in minte limita dintre bine si rau. Ori la noi aceasta limita e tulbure, nu stim nimic sigur iar modalitatile prin care ar trebui sa urmarim adevarul sunt puse la indoiala.

Nici o persoana sau institutie, oricata autoritate ar avea, nu ne poate spune cum ar trebui sa ne simtim. Avem dreptul indisolubil sa ne indignam, sa purtam resentimente, sa ne simtim nedreptatiti, sa cerem mai mult. Cum poate domnul Cartarescu, dupa 20 de ani de la caderea comunismului, sa ne spuna ca vrem mai mult decat ni se cuvine? Suntem la fel de buni ca oricare altii si avem aceleasi drepturi sa ne incercam sansa la fericirea personala.

M-am saturat de fatalismul penibil al domnului Cartarescu. M-am saturat de impotenta intelectuala a acestor scriitori si filozofi care, in loc sa deschida cai noi de abordare a problemelor cu care ne confruntam, in loc sa indrume intelectual si emotional societatea asta paradita, se dovedesc invinsi de propria nimicnicie, de propriile frustrari marunte, esuand in lamentari decrepite servite populatiei in ziarele inca dispuse sa publice aceste nume.

Read Full Post »

Older Posts »