Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for the ‘Cărtărisme’ Category

Iata ca revin pe blog dupa o pauza lunga si binevenita. Am vrut sa revin cu mai multe ocazii, insa de fiecare data mi se parea ori ca s-au intamplat prea multe lucruri si nu le pot sintetiza pe toate intr-un singur post, ori ca se intampla incontinuu acelasi lucru si nu mai are rost sa scriu despre el. Am incercat de mai multe ori sa ma motivez cu elucubratiile unor autori pe care i-am comentat adesea, insa nu prea mai rezist psihic pana la capatul acestor articole, intr-atat mi se par de absurde si nocive.

Patapievici, pe care nu il mai citisem de o luna, dintr-un soi de donquijotism exasperant, continua rafuiala dumisale cu presa, fiind mai nou si primul psihiatru al natiei, dupa modelul Basescu – primul virusolog national. Astfel aflu cu stupoare ca, in conformitate cu diagnosticul patapixician,  sunt o depresiva paranoica, curat-murdar, si una si cealalta, simultan. Lasand la o parte faptul ca, dupa demni de spanzurat, Patapievici ne face si bolnavi mintal, constant amuzata ca megalomania si mania persecutiei (ambele fiind fatete ale paranoiei) nu ii sunt de loc straine domnului Patapievici. Bine ascuns sub umbrela ocrotitoare a identificarii cu audienta, acesta imagineaza o distopie mai sinistra decat ar fi putut gandi insusi Orwell, in care o mana de realizatori tv dreseaza si subjuga un popor intreg, reducandu-l intelectual la un nivel subuman, si inducandu-i, conform expertizei psihiatrice patapixiciene,  o depresie agresiva.  Filozoful-doctor nu ezita sa profite de actualitatea gripei porcine si ne dumireste cum sistemul nostru imunitar este compromis de acest virus propagat de o mana de realizatori tv nerusinati, virus care ne umple de ura si ne face sa ne dorim  moartea. Lasand la o parte monumentala absurditate a textului,  macabra viziune filozofico-polititica a editorialistului, despre un final in care ne sinucidem sau ne omoram intre noi covarsiti de ura si de virusul televiziunilor, reuseste sa depaseasca in incrancenare chiar si perspectivele funeste intrezarite de amicul Cartarescu. Cand eram mica, Vadim Tudor ameninta ca, atunci cand va ajunge presedinte, va spanzura toti tradatorii patriei de turla Bisericii Negre. Aceasta imagine mi-a ramas tocmai din cauza violentei si smintelii ei. Cred ca Patapievici a reusit sa-l depaseasca pe Vadim atat in violenta, cat si in sminteala.

Fire dubitativa, Cartarescu nu se dezice, iar in editorialul de saptamana aceasta il gasim contrariat de problemele curente ale tarii. Prins intre un Basescu pe care l-a iubit si un Parlament pe care nu il poate respinge, scriitorul indreapta, ca de obicei, dilema catre neant, intrebandu-se retoric unde o fi iesirea din criza? Distantandu-se din ce in ce mai ferm de colegii sai de la Humanitas,  Cartarescu e usor hazliu si adopta tabuul „intelectuali basescieni”, incercand sa se plaseze astfel cumva in afara cercului lor. Din pacate, apropierea sa de PNL e mult prea tarzie iar dansul, lipsit de credibilitate. Nu te poti sinucide sistematic timp de cativa ani buni, sperand ca apoi sa renasti precum pasarea Phoenix din propria cenusa. Iar noi nu suntem cu totii amnezici, unii dintre noi isi amintesc foarte bine.

De remarcat articolul Alinei Mungiu-Pippidi, De ce premiul Hertei Muller nu e si al nostru. Nici Eugen Ionescu nu e al nostru. Nici Brancusi nu e al nostru. Nici studentii aceia de la facultatile de top din Vest nu sunt ai nostri. Al nostru e un lucru la care noi am contribuit direct. A ne mandri cu suferintele cuiva pe teritorul Romaniei e cel putin absurd. Contributia la care ma refer trebuie sa fie pozitiva, altfel, nu-i asa, nu te poti mandri cu ea.

Read Full Post »

Dupa o pauza de cateva saptamani in care a scris despre alte lucruri, domnul Cartarescu revine cu un editorial despre Basescu, in acelasi ton funest deja celebru, insa parca mai fatalist si mai jeluit ca niciodata. Stupefiat de posibilitatea de a figura pe o lista anti-Basescu, autorul simte nevoia sa se justifice intr-un editorial precoce (postat la ora 9 PM in loc de 11 PM, cum se intampla de obicei).

Intocmai ca Pilat din Pont, scribul se cam spala pe maini de toata povestea aceasta cu Traian Basescu, de partea caruia nu mai poate lupta, din moment ce presedintele a esuat in planul sau de a eradica ticalosenia si de a reforma statul, insa de care nici nu se mai poate departa fundamental fara a fi acuzat de fariseism. Cum nu ne poate salva de napasta presei care manipuleaza si distorsioneaza adevarul, oricat de mult ar dori asta dimpreuna cu grupul Pata-Li-Ple, domnul Cartarescu intuieste infrangerea lui Traian Basescu, pentru care s-a si pregatit sufleteste.

Aceasta infrangere este comparata, absolut pe nedrept si in cel mai pur stil oranj, cu infrangerea pe care si-a asumat-o Emil Constantinescu dupa mandatul sau. Diferenta fundamentala si evidenta in acest caz este ca, in timp ce un presedinte din afara sistemului s-a declarat invins de un sistem prin care nu a putut razbate, celalalt presedinte este in sistemul ticalosit dinainte de revolutie, si a fost in toate variantele sistemului de dupa revolutie, el fiind, in momentul de fata,  insusi sistemul – are guvernul pe care l-a ravnit, legaturi puternice in lumea interlopa, detine o parte a presei, un grup influent de intelectuali, rudele bogate, prietenii asisderea,  si nu in ultimul rand, intocmai cum remarca domnul Cartarescu, presedintele are atentia neprecupetita a presei de toate culorile. Singura opozitie este din partea noastra, a bloggerilor, si a 2,3, emisiuni de la posturile de nisa. Cum poate astfel sa fie invins un presedinte? Eternii moguli si televiziunile lor au o acoperire nationala de cateva procente, si nu influenteaza 70% din electorat, majoritate covarsitoare care isi doreste o alta guvernare.

Sistemul ticalosit, aceast monstru ambiguu, nedefinit, hidra cu un numar infinit de capete fara figuri, intocmai ca terorismul lui Bush Junior, va ramane un dusman etern si intangibil, o carte buna de jucat oricand si in orice context politic. Aidoma teorismului, pastrand insa proportiile adecvate, sistemul ticalosit a capacitat milioane de adepti, miliarde de euro de la bugetul de stat, 5 ani de zile si mii de articole de presa, doar pentru a ajunge sa fim mai saraci si mai nefericiti decat la inceput. Singurii care o duc realmente mai bine acum sunt familia prezidentiala si prietenii ei. Daca batalia cu sistemul era compromisa din capul locului, atunci de ce nu ne vorbeste unul dintre acesti intelectuali oranj despre utopia unui presedinte megaloman si inconstient, despre acest capitan Ahab neaos, care a prapadit o tara cu sminteala lui, cu obsesia lui patologica; de ce nu ne vorbesc portocaliii despre acest fantast care s-a jucat cu soarta unei tari, si a carui iresponsabilitiate, chiar presarata cu intenii bune, a fost extrem de toxica?

Domnul Cartarescu invidiaza un sistem german neticalosit, unde lucrurile decurg normal, unde o Angela Merkel civilizata nu provoaca presa, nu agreseaza verbal cetatenti obisnuiti, unde presedintele Horst Kohler se rezuma la functia sa reprezentativa si nu se implica in actul de guvernare, sistem in care nu exista Ministerul Turismului, in care economia functioneaza, plasand tara in topul mondial. Din pacate pentru beletrist, occidental nu va deveni niciodata, cu atat mai putin neamt. Nici macar precum Caragiale nu poate ajunge, pentru ca, spre deosebire de dramaturg, spiritul critic ii lipseste cu desavarsire editorialistului Cartarescu.

Read Full Post »

La indrumarea lui Lilick, am citit in Cotidianul un articol de-a dreptul innebunitor pe care nu stiu cum l-am ratat! Anul trecut, intelectualii oranj „s-au solidarizat” si au organizat o sindrofie la Intercontinental unde s-au vaitat de campaniile de presa ale celor 3 D, cum spun dansii – adica denigrare, demonizare si demolare.

Sunt usor amuzata si ingrozita! Ma amuza lipsa de tact, de intuitie, de logica, de control. Si acea scapare freudiana a domnului Tismaneanu, care spune ca nu mai vrea sa fie „demonizat” prin eticheta  „intelectualul lui Basescu”. Asadar, intelectualul lui Basescu = demonizare. Dansul confera o conotatie malefica acestei constructii, nu eu! Ma ingrozesc in schimb impertinenta, minciuna, vaicareala, ticalosenia, si, de ce nu, reaua-vointa a acestor oameni. Patapievici ne reprosa noua tocmai ceea ce a incercat el, dar nu i-a iesit – suprapunerea unui stigmat peste un argument de obiecţie. Iar argumentul este făcut raţional tocmai ca stigmatul să pară credibil.

De ce continui sa ma infiorez? Pentru ca as vrea sa vad repere in aceasta societate, sa vad un spirit critic viguros, nu straveziu si influentabil ca al domnului Plesu, nu prefacut ca al domnului Patapievici, nu inexistent ca al domnului Tismaneanu.

In urma acestei sindrofii, inteleg ca domnii mai sus mentionati au ajuns la un asemenea stadiu de disperare, incat s-au decis sa faca un brainstorming pentru a intelege „care sunt mecanismele”. Aroganta dansilor pare infinita si este sugerata de insasi denumirea intalnirii -” Cultură, politică şi mass-media: Campania împotriva intelectualilor în viaţa publică românească”. In primul rand, critica nu este adusa impotriva intelectualilor, acesta din urma fiind un termen generic care nu defineste strict grupul de la Neptun si distinsii lor prieteni. In al doilea rand, numai din infumurare ar putea crede acesti domni ca detin monopolul asupra termenului. Nu exista nici o campanie impotriva intelectualilor in general, exista critica impotriva unor persoane, intelectuali si neintelectuali. Exista critica unor mentalitati, unor luari de pozitie, unor situatii de fapt. In al doilea rand, motivul pentru care dansii sunt singurii intelectuali vizibili din viata publica este ca au reusit sa se impuna unul pe celalalt, sa-si imparta autoritatea intre dansii, fiind de asemenea investiti cu aceasta autoritate exagerata de catre Traian Basescu, adica au devenit mici guru locali, in fata carora multimea mediocra trebuie sa se prosterneze. Orice critica este din start imposibila, caci ei singuri detin cheile intelectualitatii si nu mai vor sa le dea nimanui. Au creat un cerc inchis al intelectualitatii, la care nimeni nu are acces daca nu trece mai intai prin etapele purificatoare de initiere, care incep, se pare, la ICR. Astfel reusesc sa-si asigure continuitatea prin progeniturile ICRului, de tipul lui Cristian Neagoe, care poarta de asemenea stigmatul emisiunii Siteza Zilei.

„Armele” la care au ajuns sa recurga acesti intelectuali oranj nu mai pot uimi pe nimeni. Prin editorialul de acum doua zile, Patapievici a incercat sa intoarca criticile impotriva tuturor. Exploatand o idee a lui Popper de acum 15 ani (si denaturandu-i sensul), a incercat sa demonstreze ca mogulii de televiziune nu sunt doar inamicii lui Basescu, ci sunt inamicii tuturor, inclusiv ai copiilor nostri.

Singura opozitie care mai exista acum este aceea a unei parti a presei. Ceea ce vor portocaliii e sa ii inchida gura. Este simplu si evident, si nici o sindrofie nu poate ascunde asta.  Revolta e sincera, viscerala, necumparata pentru ca se ofera singura (sunt mii de oameni care ar vorbi gratuit despre defectele lui Traian Basescu), incepe sa devina o forta, incepe sa zgaltaie turnul de carti de joc din varful careia tuna si fulgera intelectualii lui Basescu. Pana deunazi, acea parte a presei care i se opune lui Traian Basescu era ridiculizata de cate un intelectual portocaliu (niciodata de toti simultan), era dicreditata si demonizata exact cum se simte Patapievici acum. Intre timp, armata de pedelei a inceput sa se subtieze, cititorii editorialelor acestor distinsi domni au inceput sa simta subrezenia argumentelor, iar dansii au inceput sa stranga randurile, eroic, in jurul lui Traian Basescu.

Read Full Post »

Am aflat via Andrei Badin de pledoaria domnului Andrei Plesu pentru „raul mai mic”, in viziunea dumnealui, nimeni altul decat Traian Basescu. Desi domnul Plesu incepe articolul prin a se pozitiona categoric in afara cercului de intelectuali prezidentiali, spiritul sau critic a fost, se pare, inecat de rafuiala presedintelui cu presa. Astfel, pentru domnul Andrei Plescu, exista doar alegerea intre Stan si Basescu sau Ciuvica si Basescu. Concluzia este, evident, ca intelectualii lui Basescu sunt indubitabil de preferat intelectualilor lui Gadea.

Cu toate acestea, spiritul critic al domnului Plesu nu a reusit sa identifice originea acestei aversiuni (a unui destul de mare segment din presa si din populatie) fata de ceea ce reprezinta Basescu; mai mult, pare blocat intr-un fel stupefiere totala din care nu poate decat sa reitereze insesi argumentele falacioase ale portocaliilor. Astfel, desi sustine ca o diferenta fundamentala de caracter il desparte incontestabil de Traian Basescu, domnul Plescu reuseste sa se plaseze intr-o postura delicata, nici pro nici contra Basescu, dar parca mai degraba pro.

Ii voi reprosa domnului Plesu acelasi lucru pe care il reprosez intelectualilor portocalii: incapacitatea de a intrezari orizonturi noi, de a gandi solutii, de a discerne nuante. In acest sens, domnul Plesu a inteles gresit ceea ce criticam noi la intelectualii oranj. Nu simpatia fata de Traian Basescu este criticabila la dansii, ci abuzarea prestigiului dobandit in umanioare (uneori nu foarte meritat) pentru a impune false realitati, viziuni strambe care sfideaza ratiunea, si, nota bene, falsificarea misiunii intelectualilor de elita intr-o societate. Mai simplu spus, sunt ca niste doctori care asteapta sa castige vechime si autoritate intr-un spital, doar pentru a efectua apoi numai operatii gresite. Problema este ca nu are cine sa-i traga la raspundere.

Read Full Post »

gun-to-headDomnul Cartarescu spune ca ii este greu sa defineasca conceptul de resentiment in ciuda naturii sale primitive. O scurta cautare in DEX poate elucida misterul. Resentiment este definit astfel: sentiment ostil față de cineva, pornire împotriva cuiva provocată de amintirea neplăcerilor suportate. Prin urmare, pentru a avea resentimente fata de cineva, trebuie sa fi suportat neplaceri din cauza acelei persoane sau chiar provocate direct de acea persoana, zice DEX-ul. Psihologia ne arata ca resentimentele apar atunci cand ne simtitm nedreptatiti si ca, spre deosebire de ura si dispretul care sunt directionate catre egalii si respectiv inferiorii nostri, resentimentele se indreapta catre cineva cu ascendenta asupra noastra. Altfel spus, avem resentimente atunci cand identificam o persoana sau o entitate ca fiind motivul frustrarii noastre.

Cartarescu preia teza deja dezbatuta in mai multe capitole de Patapievici si, in incercarea dumnealor de a ne convinge cu orice pret ca suntem un popor uracios, cei doi elaboreaza o intreaga arhitectura a urii in care individul obisnuit este o simpla „rotita in sistem”, complet golit de ratiune si, evident, fara liber arbitru. Ba mai mult, Cartarescu sugereaza ca resentimentul ar fi o traire primitiva, insa bazata pe o supragonflare a eului si a valorii personale, ori aceste doua aspecte nu prea sunt compatibile. Cred ca am invatat cu totii in scoala generala de la Descartes ca self-awareness-ul este atributul prim al gandirii inteligente. Nu mai are rost sa insist cu neglijentele de acest tip, am stabilit de nenumarate ori ca domnul Cartarescu are un stil haotic si nebulos, precum universul.

In paragraful urmator, Cartarescu face cel mai mare deserviciu pe care l-ar putea face vreodata societatii romanesti. Acela de a ne spune ca nu trebuie sa avem constiinta nationala. Ca nu trebuie sa credem ca suntem buni si ca avem dreptul moral de a primi de la societate ceea ce ne dorim si meritam. Ori, tocmai acesta este motivul pentru care popoarele vestice sunt mai bune decat noi. Pentru ca la ei exista o constiinta a necesitatilor comune care ii determina pe oameni sa-si apere standardele, sa nu se lase calcati in picioare de politicieni ca doamna Udrea, de hulitori ai acestui popor (ca domnul Patapievici care ne crede patibulari si plini de ura).  Un popor vestic este unit de idealuri comune care daca se implinesc, deschid calea catre implinirea idealurilor individuale. Fara a avea acel minimum necesar de respect, bunastare, senzatie de apartenenta, omul nu se poate dezvolta sanatos si armonios. Ori asta e problema de fond la noi, este ingreunata evolutia normala a omului. Se intalnesc tot felul de oprelisti – invatamantul care nu promoveaza valori, descurajarea meritocratiei si incurajarea nepostimului, favoritismul, nesiguranta sociala, nesiguranta financiara, coruptia la toate nivelele (de la administratorul scarii de bloc la inaltii demnitari ai statului) impostura din sistemele de conducere ale statului, absenta statului de drept, falsificarea adevarului, absenta modelelor reale, neputina societatii civile, absenta liderilor, proasta gestionare si deturnarea banului public, s.a.m.d. Toti acesti factori si inca multi altii frustreaza individul, ii creeaza o senzatie de imposibilitate exasperanta. Nu ura ne va distruge, ci blazarea.

Ori Cartarescu, prin indemnurile sale la inabusirea poate a ultimului elan de care suntem in stare foarte multi dintre noi inainte de a abandona corabia, ne handicapeaza. In loc sa ne sugereze solutii, alternative la dezastrul pe care il traim, distinsii intelectuali, mintile luminate ale acestui popor ne spun ca nu meritam nimic, ca avem deja prea mult, ca suntem plini de ura de dragul urii, ca suntem dusmanosi intre noi fara motiv. Vesticul, obisnuit cu standarde bine definite, cu o ierarhie clara a criteriilor dupa care isi ghideaza viata, este senin si vede lucrurile limpede. Atunci are puterea sa se revolte, sa sara in apararea bunastarii sale daca aceasta este periclitata. E vorba de un instinct de protejare natural si propriu tuturor. Capacitatea unui popor de a se revolta este esentiala pentru existenta bunastarii intr-un stat. Clasa politica trebuie sa traisca in permanenta cu ideea ca daca nu face ce trebuie, suporta nu doar oprobriul public, ci revolta concreta a populatiei. Individul se poate revolta numai daca are bine definita in minte limita dintre bine si rau. Ori la noi aceasta limita e tulbure, nu stim nimic sigur iar modalitatile prin care ar trebui sa urmarim adevarul sunt puse la indoiala.

Nici o persoana sau institutie, oricata autoritate ar avea, nu ne poate spune cum ar trebui sa ne simtim. Avem dreptul indisolubil sa ne indignam, sa purtam resentimente, sa ne simtim nedreptatiti, sa cerem mai mult. Cum poate domnul Cartarescu, dupa 20 de ani de la caderea comunismului, sa ne spuna ca vrem mai mult decat ni se cuvine? Suntem la fel de buni ca oricare altii si avem aceleasi drepturi sa ne incercam sansa la fericirea personala.

M-am saturat de fatalismul penibil al domnului Cartarescu. M-am saturat de impotenta intelectuala a acestor scriitori si filozofi care, in loc sa deschida cai noi de abordare a problemelor cu care ne confruntam, in loc sa indrume intelectual si emotional societatea asta paradita, se dovedesc invinsi de propria nimicnicie, de propriile frustrari marunte, esuand in lamentari decrepite servite populatiei in ziarele inca dispuse sa publice aceste nume.

Read Full Post »

Lui Cartarescu nu i-a ajuns sinuciderea literara pe care se pare ca a regretat-o ulterior, si a decis astazi sa se sinucida si din postura de profesor.

In ultimul sau editorial de o neglijenta cutremuratoare, Cartarescu ne explica cum problema scolii romanesti este ca nu produce competente. Ceea ce este doar partial adevarat, desi exportam foarte multe creiere, competenta lor nu are nimic de-a face cu scoala sau cat  s-a investit in ei in Romania, ci are de-a face cu munca proprie si cu motivatia de a ajunge intr-o tara in care competentele lor pot fi valorificate. Apoi citesc in articolul lui Cartarescu o neghiobie pe care nu speram sa o aud vreodata din gura unui om care a fost mai multi ani profesor de liceu, inainte de a ajunge profesor universitar: premisa de pana acum a invatamantului pre-universitar era de a obtine un elev atoatestiutor. …Dumnezeule. Sunt pur si simplu siderata. Mi se pare ca nerozia nu mai trebuie combatuta, se desfiinteaza singura. Ma intreb oare pe ce planeta a predat domnul Cartarescu atata amar de ani. Si eu care credeam ca scopul invatamantului pre-universitar este de a oferi elevului bazele unei culturi generale, de a-l alfabetiza, de a-l invata sa gandeasca analitic si sintetic, de a-i oferi niste instrumente intelectuale care sa-i serveasca in toate aspectele vietii, de a-l ajuta sa-si dezvolte aptitudinile, de a-l feri tocmai de erorile acelea de judecata la care se preteaza toata sleahta de pedelei.

Ceea ce ma ingrozeste este ca  perceptia domnului Cartarescu asupra realitatii a fost alterata iremediabil de cand se autoconvinge de validitatea argumentelor probasesciene.  Admitem cu totii ca exista o problema in modul in care este organizata curicula, ca nu se invata destule lucuri importante si ca se invata multe lucruri inutile, dar de aici pana la gandirea „toporistica” a lui Cartarescu unde nu exista nuante e cale lunga. Lasand la o parte precaritatea observatiilor asupra unor lucruri in  care ar trebui sa fie supercompetent, profesorul sinucigas ne explica cum intr-o lume ultra-tehnologizata in care copiii stapanesc Windowsul de la 6-7 ani, problema invartamantului romanesc este ca nu se invata Office-ul si Engleza in scoli.  Ma doare mintea.

Din nou, Cartarescu da chix exact atunci cand din partea lui se asteptau macar noutati, daca nu solutii pentru a spori aportul real al invatamanului  pre-universitar in „competentele” dobandite ale copilului. Profesorul vrea sa obtina o generatie de „Cyborgi isterizati” care in loc sa se joace World of Warcraft toata ziua, sa fie culmea competentei in operarea pe calculator. Se vede ca domnul Cartarescu a facut scoala inainte de ’89 si probabil la uman. De muuulti, foarte muuulti ani esti invatat la scoala cum sa operezi pe calculator, de fapt se invata muuult mai mult decat folosirea Word-ului, iar ca sa inveti sa folosesti Excelul la capacitate maxima ar insemna sa si ai nevoie de el (eventual daca lucrezi in statistica). Altfel, „formulele” care se folosesc in Excel se gasesc pe Google, ca sa-l parafrazez pe presedinte. Ceea ce amuza insa este ca in mintea lui Cartarescu, stapanirea Excel-ului este un etalon de performanta… imi inchipui cat si-o fi batut el capul cu asta. 🙂

Ma intreb cum se va prezenta domnul Cartarescu in toamna la Facultatea de Litere, catedra de Istoria Literaturii Romane, propovaduind ascendenta limbii engleze asupra limbii romane intr-o societate romaneasca pro-occidentala in care tinerii elevi de liceu nu sunt in stare sa citeasca cursiv un text, adica sunt semianalfabeti.

Read Full Post »

Pe buna dreptate putem sa remarcam halul in care se denatureaza termeni care pana de curand erau priviti cel putin cu solemnitate. Iata inca o observatie despre cat de departe suntem de adevar, dreptate si corectitudine, observatie care incepe ca multe altele cu „intr-o tara normala”… Intr-o tara normala, Patapievici ar fi fost taxat la sange pentru felul in care a stalcit si ingustat semnificatia antisemitismului pentru societatea umana.

Dar exagerarile de acest tip trebuie adaugate „tiparului” dupa care se construiesc discursurile portocalii. Cateva lucruri ies in evidenta datorita frecventei lor in discursurile pedeleilor, fie ei intelectuali sau ţoape:

1. aruncarea in derizoriu a unor probleme importante (Cristian Preda si ale lui amintiri despre viitor)

2. false analogii cum este cazul antibasism-antisemitism si cazul in care Cristian Preda ii compara pe Coposu si Basescu

3. apelul la ranchiuna in toate cazurile in care se invoca „da` ce, celalalt n-a facut la fel? Nastase a furat si mai mult, Tariceanu a facut si mai mult rau,etc”

4. denaturarea opiniei oponentul si apelul la ridicol (a se vedea cazurile de tipul  „avem ceva cu Boc pentru ca e mic” si „avem ceva cu TRU pentru  ca e chior”

5. apelul la repetitie (observabil intr-un mod sau altul atat la Ridzi si Marcel Hoara, cat si la Liiceanu si Patapievici – S-a discutat atat de mult de Basescu incat ne-am saturat de subiectul asta

6. si o sumedenie de cauze indoielnice ( de tipul „singura problema a lui Basescu e una de imagine”, avem ceva cu Udrea pt ca vrem sa ajungem la Basescu, etc)

7. falsele dileme ale lui Cartarescu ( de remarcat in acest sens acel articol infinit de eronat numit  Tiranul si Batrana si nu numai)

8. atacurile la persoana (de tipul practicat de Boc, de Basescu si de fratele acestuia)

9. atacarea stilului in loc de a combate ideea (argument folosit cu precadere de Cartarescu, Ridzi, Elena Udrea)

10.  gandirea deziderativa si generalizarea pripita manifestata prin mania persecutiei doamnelor Udrea si Ridzi, etc

Iata un pattern foarte usor de identificat. 🙂  Daca ati mai gasit  erori by the book in argumentele portocalii, sa ma anuntati!

Update: Multumita lui Lilick, mai adaugam o eroare:

11. apelul la autoritate (de remarcat atunci cand distinsii intelectuali basescieni se citeaza unul pe altul, pentru a oferi  mai multa substanta argumentelor invocate, desi aproape nici unul nu s-a consacrat in politologie; in plus vor credibilitate in ale politicii pe baza autoritatii dobandite in alte domenii (literatura, filozofie, etc)

Update 2:  Se spune ca ura intuneca judecata, te face irational si slab. Multumesc tuturor pentru comentarii si pentru ca am reusit sa demonstram cine sunt de fapt cei irationali. 🙂

Read Full Post »

Older Posts »